nu alerga niciodată după oameni. obosești, cazi și îți rupi capul. excluși fiind, bineînțeles, șoferii de autobuz, taximetriștii etc.

ce-ți face o prăjitură bună, nu-ți face nimeni.

omul sfințește locul, barba sfințește omul.

tânjisem după o prăjitură cu brânză o zi întreagă,

poftă direct proporțională cu lenea de a ieși din casă, bineînțeles.

îmi iau inima în dinți

și cobor la magazin.

întorcându-mă spre casă, văd un câine

care îmi rupe sufletul.

ca să fim chit, îi rup și eu o bucată din prăjitura mea.

dar ce să vezi, a naibii javră,

o miroase, strâmbă din nas și pleacă.

nu oferi niciodată ceva dacă nu ți se cere.

am mâncat smochine,
un pumn de curmale 
și câteva migdale.

m-am pus în patul tău,
eu mă uitam la tine
tu te uitai la seriale.

după ce înec infuzorul în cană
aștept exact două minute
pe care le număr
fără să le grăbesc.
nu trag de ele
deoarece se rup,
la fel ca oamenii.

aș vrea să am aceeași răbdare și cu ceilalți,
probably they are not my cup of tea.

ascunzi dezordine la piept, 
umeri goi,
miros de tei și flori de cireș în păr, 
alminteri nori.

îmi ia două minute să aleg oul pe care să îl jertfesc.
întotdeauna zâmbesc când pun patru ouă la fiert ca să mănânc doar trei, 
deoarece unul îl scot mai devreme ca să văd dacă s-au fiert celelalte,
și asta pentru că nu știu să fierb ouă, deși le fierb de la cinci ani.
în orice caz, în alea două minute observ că s-au fiert toate.

chiar dacă pedalezi ani în șir
ajunge să cazi o singură dată
și să îți julești genuchii
atât de tare, încât să se ascundă în adâncul inimii
tot curajul de a te mai urca vreodată
pe o bicicletă.

chiar dacă ai căzut
și îți e din ce în ce mai greu să crezi
că te vei mai urca vreodată pe o bicicletă,
tot în adâncul inimii se ascunde curajul
de a atinge din nou
aceleași pedale.

albastru închis, închis în pumnii tăi stâncoși. degetele-ți crăpate și reci rostesc ecourile celor mai greoaie oceane. 
corăbii din sticlă îți curg pe sub gene,                                      
reazămă-ți suflul de-un nor, fă-l să zbiere.